cap 14-c

-         Hei, hei, am spus eu incercand sa ii despart ! nimeni nu umple mintea nimanui, desi ar fi un inceput la amnezia pe care o am.

-         Dar cum se face ca iti amintesti de toata lumea, inclusiv de Cleo, si nu ne recunosti pe noi? Intreba Robert confuz

-         Daca as stii, v-as raspunde, sunt confuza. Tu, am spus aratand spre Erik, esti prima si marea mea iubire din trecut...

-         Serios? Spuse el zambind viclean

-         Nu te flata...asa am aflat, iar tu, am spus aratand spre Robert, esti cel care m-a facut sa il uit pe el, si tin...defapt am tinut enorm la tine, ai fost o persoana speciala in viata mea, dar am inteles ca ai dat cu piciorul la tot, si nu am fost eu vinovata...

-         Kristine, tu te-ai despartit de mine, imi spuse el oftand..

-         Nu imi amintesc, Robert, nu stiu nimic !

-         Kristine, spuse Robert, te pot face sa intelegi...

-         Kristine, pe mine ma placi, l-a  intrerupt Erik, am realizat tarziu ca te plac, dar am realizat si, continua el tinandu-ma de mana, am fost foarte ingrijorat cand am auzit ce ai patit...

-         Cu totii am fost, spuse Robert dandu-si ochii peste cap.

-         Nu te baga ! se rastii Erik. Kristine, gandeste-te, ai petrecut mai mult timp cu mine decat cu el, ai venit la mine, cand sufereai din cauza lui...

-         Asta ai facut, Kriss ? intreba Robert nervos

-         Am zis “nu te baga”, se rasti Erik din nou. Kristine, te-a facut sa suferi !

-         Ei bine, am spus eu in timp ce imi retrageam mana dintr-a lui, nu imi amintesc mare lucru, imi spuneti lucrui enorme, eu nu stiu nimic.

-         Kristine, spuse Robert luandu-mi mana, eram langa tine cand el te facea sa suferi. Erai derutata de ceea ce simteai pentru el, ti-am spus “oricat de grea ar fi furtuna ce probabil va izbucni, tu ramai curcubeul ce mereu va aparea!”

« Oricat de grea ar fi furtuna ce probabil va izbucni, tu ramai curcubeul ce mereu va aparea! »

Cele spuse de el, imi rasunau in minte ca un ecou...

-         Kristine, incearca sa iti amintesti, ti-am dat un medalion, am dansat la petrecerea lui Cornellius, in timp ce el isi petrecea timpul cu Cleo...

-         Kristine, nu  puteam interveni intre voi atunci, desi tipul asta m-a enervat inca de atunci...spuse Erik.

-         Amiteste-ti de mine, Kriss, spuse Robert, intoarce-te in decembrie, aminteste-ti cum ne-am intalnit...

-         Aminteste-ti de mine, Kristine, aminteste-ti de mine, spuse Erik, aminteste-ti cum ma priveai pe holurile liceului...

In capul meu se petreceau lucruri ciudate. Imi apareau imagini greu de descris, si voci cunoscute, pe care insa nu le puteam auzi clar...

“Kristine, asteapta-ma...hei, Kristine, asteapta-ma !”

“...proiectul la geografie..” asta e vocea Amaliei! “plec in Germania..”

“Buna, Kristine!” se auzi o voce in capul meu, urmata de vocea lui Erik.

“El e nepotul meu, Robert!” se auzi o alta voce, urmata de imaginea lui Dan prezentandu-mi-l pe Robert.

Ma simteam ametita...

-         Cred ca o sa ma intorc inapoi in salon, am spus eu plecand.

“Kristine”, se auzi un strigat dublu din spatele meu. M-am intors dar totul imi era in ceata...ma simt din nou amortita..ce e cu mine?

M-am trezit in salon, inconjurata de multa lume. Mama, Dan, Robert, Erik, Amalia, Lizzy si un doctor cu fata palida ma priveau atent.

-     Mi-am amintit! Am spus eu ragusita.

cap 14-b

-         Robert e cel care a venit la tine acasa impreuna cu unchiul lui, ati ajuns sa va indragostiti unul de celalalt, v-ati despartit, distanta e de vina...

-         Cum arata?

-         E blond, saten defapt, are ochii mari, e foarte dragut, Kriss, nu imi vine sa cred ca nu il stii.

-         Si celalalt? Am intrebat incruntata

-         Erik?

-         Cred...am spus eu razand

-         Erik e prima si marea ta dragoste, esti, ma rog, erai, foarte indragostita de el...

-         Pai nu eram indragostita de Robert? Am intrerupt-o eu.

-         Ba da ! Robert te-a ajutat sa il uiti pe Erik, te-a cam facut sa suferi...

-         Cine, Robert ?

-         Nu Robert, Kristine, inganfatul de Erik.

-         Cum arata el ?

-         Erik e inalt, brunet, cu ochii caprui...

-         Ador ochii caprui, am spus eu zambind.

-         Ma bucur ca nu ai uitat asta, spuse Diana cu un zambet larg.

-         Cand pot sa ii vad? Am intrebat eu.

-         Nu stiu...zise ea

-         Sunt asa confuza....am oftat uitandu-ma la tavan.

-         De Cleo iti amintesti? Spuse Amalia razand

-         Da, cum sa nu...inamica mea.

-         Nu inteleg, continua Amalia, iti amintesti de toata lumea, dar de ei doi, nu...ce inseamna asta?

-         Crede-ma, nu stiu! Am spus ofatand

-         Deci..pe cine alegi pana la urma?

-         Pe cine?

-         Da, Erik sau Robert? Ei inca asteapta un raspuns, Kristine!

-         Ei asteapta un raspuns? Dar eu? Eu ce astept ?

-         Tot un raspuns, banuiesc !

-         Mda...

Timpul trecea si eu tot in spital era. Devenise un al doilea camin pentru mine, timp de aproape o saptamana. Doctorul era foarte multumit de cum decurgea starea mea de sanatate. Ma felicita intr-una pentru efortul pe care il depuneam pentru a ma face bine. Spunea ca, aceasta amnezie pe care o am, e normala, si ca e una temporara, deci nu va tine. Mama venea zilnic la mine, aducandu-mi mereu fructe si dulciuri, atatea dulciuri cat nu am mai mancat nici la Craciun. Deoarece tratamentul decurgea bine, aveam voie sa ma plimb prin curtea spitalului, in fiecare zi.

Mergeam pe aleea spitalului, privind trandafirii ce isi scuturau urmele de ploaie de pe petale. Erau atat de linistiti si iti ofereau pacea de care aveai nevoie. M-am aplecat sa ii miros si deodata mi-am amintit ceva...un dans...recunosc mirosul lor...

-         Kristine! M-a strigat cineva

M-am intors si un chip bland s-a apropiat de mine. Nu stiam cine e!

-    Buna! Ma bucur atat de tare sa te vad, zise el incercand sa ma imbratiseze, dar am pasit inapoi.

-    Nu cred ca te cunosc! Am spus uitandu-ma atent la el

-    Cum? Dar...sunt eu

-     Care eu ? l-am intrebat, observand cum o lacrima i se aseaja in coltul ochiului

-     Cred ca...am venit degeaba, spuse el dorind sa plece.

-     Asteapta, l-am strigat eu, spune-mi cine esti, am avut un accident si nu recunosc pe multa lume...a sunat ciudat ce am spus, stiu, dar asa e.

-     Robert !

-     Poftim ?

-    Sunt Robert, Kristine !

-    A..da, semi-englezul, am spus eu punandu-mi mana la gura in secunda uramatoare deoarece am realizat ce gafa am facut.

-     Da, eu sunt...

-     Imi cer scuze, Diana mi-a povestit despre tine, nu te prea stiu, adica nu imi amintesc de tine, imi pare rau! Stiu ca am avut o legatura in trecut, dar acum e prezentul, imi pare rau pentru tine, i-am spus eu intorcandu-ma sa ma plec.

La capatul aleii, un tanar statea privindu-ma tinta. Se incrunta pentru o secunda, iar apoi a inceput sa fuga inspre mine si sa imi strige numele:

-         Kristine!

-         O, Doamne, nu din nou! Am spus eu speriata.

-         Kristine imi era dor de tine, spuse el incercand sa ma imbratiseze, dar am pasit inapoi la fel cum am facut si cu cel de dinainte.

-         Kristine, sunt eu!

-         Erik, banuiesc!

-         Exact, ma bucur ca iti amintesti!

-         Nu chiar, dar el e Robert, am spus eu aratand spre cel ce statea in spatele meu privindu-ne, si banuiersc ca tu esti celalalt, am continuat eu.

-         Celalalt ? a spus el nervos

-         Celalalt de care mi-a povestit Amalia..stii am avut un accident, nu imi amintesc prea multe, trebuie sa plec, am spus eu dorind sa parasesc aleea.

-         TU ! spuse Erik aratand cu degetul spre Robert

-         EU ? spuse Robert perplex.

-         Tu ii umpli mintea de prostii, spuse Erik luandu-l de guler pe Robert.

cap.14-Amnezie temporara

Ma simt amortita..de ce ma simt asa? Si de ce nu pot deschide ochii? De ce nu ma pot misca ? Cine plange ? Plange cineva ? Recunosc glasul acesta..si plansul...Pare-se ca l-am auzit mereu cu ceva timp in urma.

« kristine, vei ramane mereu in inima mea.. »

Recunosc vocea, e vocea Amaliei. Stai asa..unde sunt? Imi simt inima batand cu putere si simt ca nu pot respira. Si ameteala asta nu mai dispare... oare clatitele sunt de vina? Imi simt ochii umezi, dar nu ma pot trezi. E un vis? Visez? Da, cu siguranta visez. Si nu poate fii Amalia...ea e plecata. Desi prezenta ei e tot mai bine-simtita. Lacrimile ei imi picura pe mana. Simt ca  mi-a amortit mana...

Trebuie sa imi fac curaj sa deschid ochii...ah ce lumina orbitoare.

-         A...

-         Kristine? Intreba ea speriata ridicandu-si capul sus

-         Ama..lia...abea ii puteam rosti numele

-         Kristine, nu pot sa cred!  Doctore veniti repede, repede, tipa ea in toata incaperea.

-         Unde...sunt? am intrebat speriata

-         Esti bine asta e important, imi spuse Amalia

-         Perfuzie, calmant, Anne, verifica-i tensiunea! Un domn inalt in halat alb dadea instructiuni, fiind foarte agitat.

Intr-un colt, in spatele incaperii, Amalia plangea.

-         E o minune, spuse una dintre asistente, semnele vitale sunt in regula, domnule, cred ca are nevoie doar de odihna.

-         Dar ce s-a intamplat...cine imi poate spune? Intrebam confuza

-         Eu! Spuse Amalia apropiindu-se

 Doctorul, cat si asistentele ieseau rand pe rand afara din salon.

-         Ai fost lovita  de o masina si te-ai lovit foarte tare la cap...spuse Amalia

-         Nu inteleg!

-         Kristine, esti, defapt, erai in coma de 4 zile. Numai o minune te-a adus inapoi. Ai fost transportata de urgenta la spital.

-         Am calatorit moarta? Am intrebat-o speriata

-         Nu, moarta! Erai in stare foarte grava. Ai suferit 3 operatii.

-         Mama unde e?

-         Mama ta, probabil se odihneste, a stat treaza 2 nopti la rand

-         Nu imi amintesc  nimic... am spus incercand sa imi ridic mana, dar aparatul amplificat la incheietura mea ma curenta cu fiecare miscare.

-         Kristine ce iti amintesti mai exact? M-a intreba ea asezandu-se pe pat...

-         Pai, mergeam undeva, era frig si..cam atat..

-          Unde mergeai?

-         Intr-un parc...la patinuar probabil

-         Esti sigura de asta?

-         Da! Dar tu ce faci aici?.Cum esti, cand ai venit? am intrebat-o pe Amalia.Imi aduc aminte ce mult ai plans...

-         Acum 2 zile. Cand am aflat ce ai patit, am venit des aici. Diana si Lizzy au plecat acum 2 ore. Erau aici. Eram foarte ingrijorate.

-         Ah...imi pare atat de rau ca se intampla asta! Ah, ma zgarie ceva pe gat, ma poti ajuta?

-         Da, ti s-a incalcit medalionul in par, stai asa...gata l-am dat jos, e dragut!

-         Ce e?

-         Medalionul de la el !

-         Care el ? am intrebat si mai confuza decat eram

-         Robert !

-         Poftim ?

-         Semi-englezul...nepotul lui Dan, fostul tau iubit.. oh, haide, Kriss, trebuie sa il sti !

-         Nu imi amintesc de nici un Robert...

-         Dar de Erik, spuse ea cu o privire vicleana

-         De cine?

-         Serios, Kriss, te prefaci sau ce?

-         Nu ma prefac, ah, ma tot curenteaza aparatul asta, ah, cine sunt astia ?