15.. Fabrica de fericire

-         Esti bine? Intreba mama speriata

-         Pulsul pare in regula...zise doctorul.

-         Da...sunt bine, ma doare putin..capul, am raspuns eu.

-         Cred ca trebuie sa te odihnesti! Spuse doctorul. Ar trebui sa plecati, le zise el celor din camera.

Toata lumea prezenta, se indrepta spre usa.

-         Amalia, Lizzy, ramaneti putin! Le-am spus eu.

-         Doctorul a spus ca trebuie sa te odihnesti, zise Lizzy.

-         Dureaza doua minute! Le-am spus tuturor celor care ma priveau atenti in aceea clipa.

Toti ceilalti au iesit afara, iar Amalia a inchis usa.

-         Mi-am amintit, am spus eu razand.

-         Ce anume? Intreba Lizzy

-         Totul! Mi-am amintit cine sunt, ce am patit, cum am mers in parc sa ma intalnesc cu el, mi-am amintit cum...

-         Stai asa! Care” el”? spuse Amalia

-         Nu stiti inca, nu? Am spus serioasa

-         Kristine, spuse Amalia, ne spui pe cine alegi?

-         Nu, inca...o sa vedeti, sper doar sa fac alegerea potrivita.

-         Speri? Adica, nu esti sigura? Intreba Lizzy

-         Nu, adica, pot spune ca sunt sigura, dar mi-e teama...

-         Teama? Zise Amalia ridicandu-si spranceana dreapta

-         Da, teama ca dupa tot ce s-a intamplat, sa fie el indecis...am spus lasand capul in jos

-         Si...cand o sa..stii tu, cand o sa alegi? Intreba Lizzy

-         Nu stiu! Poate azi..

Mi-am pus perna peste fata incercand sa gandesc. Nu era o metoda buna pentru a relfecta la anumite lucruri, pentru ca ramaneam fara respiratie. Am auzit usor inchizandu-se usa. Canda mi-am dat perna jos de pe fata, am observat ca cele doua au iesit din salon, in schimb, acolo era Diana. Am fugit inspre ea, imbratisand-o puternic. Ea a inceput sa planga, spunandu-mi cat de mult se bucura sa ma vada. Ea era persoana de care aveam nevoie, ea era cea care ma sfatuia cel mai bine.

-         Si pana la urma...i-ai spus? M-a intrebat ea

-         Ce? Cui? Am intrebat eu la randul meu

-         Lui, ceea ce simti?

-         Nu, dar de unde stii pe cine o sa aleg?

-         E evident! Plus ca am vazut ultimul apel pe telefonul tau, era catre...

-         Bine, bine, am ras eu, o sa ii spun, desi, imi e teama...

-         Teama? Kristine, de cand ai asteptat asta? Cat de dor ti-a fost de el?

Gandeste-te  ce trista erai si cat plangeai cand nu vorbeati desi...erati atat de aproape...

-         Stiu asta! Am spus eu

-         Pai si atunci?

-         O sa se rezolve totul de la sine...

Seara, am primit cea mai minunata veste. A doua zi dimineata, urma sa fiu externata. Cat de fericita puteam sa fiu! Asteptam doar sa rasara soarele si sa plec. La ora zece, dupa micul-de-jun, asistenta intra in salonul meu, cu o fata serioasa.

-         Domnisoara Kristine!

-         Da!

-         Doctorul a spus...

-         Stai asa, daca ma mai tine aici, intre acesti  patru pereti urati si albi, eu fug, nu mai raman o clipa aici!

-         Doctorul a spus sa va pregatiti bagajul. Puteti pleca dupa pranz, spuse ea serioasa.

-         Vai ce bine! Am spus eu aruncandu-ma cu spatele pe pat.

-         Totusi, spuse ea, pagubele se platesc.

-         Ce pagube? Am intrebat eu uitandu-ma ciudat

-         Sa nu rupi patul, atat iti spun!

-         Ce ciudata...am spus eu in soapta.

Mama a venit grabita in salonul meu, pregatita sa ma ajute cu bagajul. Am plecat de acolo inainte de ora pranzului. Eram asa fericita sa fiu din nou libera si sa ma simt atat de bine in pielea mea. Ma gandesc totusi, aceasta experienta traumatizatoare, din spital, m-a facut sa ma gandesc mai bine la ceea  ce imi doresc cu adevarat.

Priveam orasul de pe geamul masinii! Parea mai frumos si mai viu ca niciodata. Primavara era minunata, mai ales acum, cand dupa iarna din natura si iarna din sufletul meu, era primavara, atat in sufletul meu, cat si in natura.

Zilele pareau sa treaca repede. Pot spune de dupa o saptamana de stat in casa, imi era dor de scoala, desi nu credeam ca se va intampla asta vreodata. A trecut o saptamana in care nu am mai comunicat cu nimeni. Nici nu fetele, nici nu cei doi, pe care ii invinuiesc putin pentru cele intamplate.

Weekendul, mult asteptat, a sosit. Credeam ca dupa atat de mult timp in care am stat in casa, puteam sa ies, sa ma bucur de natura, de primavara, insa exista un mic inpediment, minunatele mele prietene, par sa nu imi fi simtit lipsa atat de mult, deoarece, erau prinse in fel de fel de activitati, singure. Priveam peretii din camera mea. Tavanul parea un bun prieten:

-         Ce sa fac, draga tavanule? Am intrebat eu, razand de imaturitatea mea

Asa cum deja ma asteptam, tavanul nu raspunse, dar mi-am amintit ca aveam ceva nerezolvat. Am luat telefonul si am cautat in agenda numarul pe care trebuia sa il apelez.

-         Ma bucur ca ma suni! Spuse vocea de la celalalt capat

-         Ma bucur ca ai raspuns! Am spus eu zambind

-         Cum te mai simti? Intreba el

-         Destul de bine! Ma gandeam sa ne vedem in parc, daca vrei si tu, of course!

-         Sigur ca da! Sunt acolo in 20 de minute!

-         Te astept! I-am spus eu.