vineri, 28 octombrie 2011

cap 13-b


Se pare ca zana pe care o cer, nu mai vine. Poti sa alegi intre doi baieti atat de draguti? Sa ii luam pe rand...Erik e cel de care eram indragostita inca din copilarie, pot spune, el e cel pentru care ma ascundeam cand roseam, cel pe care il admiram si nu ezitam nici o secunda sa nu fiu in preajma lui, cel pentru care sufeream in tacere, cel pentru care plangeam cand nimeni nu ma vedea, cel care ma saluta cu un simplu”ceau”, iar in sufletul meu tipam de fericire, cel care ma topea, prin simpla lui privire, cel de care sunt..eram indragostita de foarte mult timp.
Robert e cel pe care il cunosc nu de multa vreme, cel care m-a facut sa vad totul altfel, cel care ma incuraja, cel care m-a facut sa uit pentru cateva luni de Erik, cel care imi era alaturi, cel care ma alinat, el a fost primul baiat care mi-a cantat la chitara, cel caruia ii straluceau ochii cand imi zicea”draga mea”...
Si acum eu trebuia sa aleg intre acestia doi, care m-au dezamagit, fiecare, pe rand... Robert vine dupa atata timp, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, purtandu-se exact ca acum cateva luni, in timp ce in Anglia era rece si distant, pasandu-i de ...nimic, iar Erik... Erik era aici mereu, doar ca lui nu i-a pasat niciodata de ceva legat de mine pana in prezent, cand se trezeste din visare si imi marturiseste ceva, pentru care acum cateva luni as fi sarit in sus de fericire... nu e ciudat cum se intoarce roata? Ba da, e foarte ciudat, e mai ciudat ca a venit randul cand trebuie sa aleg intre doua persoane, nimic nu e mai greu de atat. Iau telefonul de pe pat si apelez numarul Dianei.
-         Alo! Se auzi vocea ei, in soapta
-         Diana, am nevoie de ajutorul tau...
-         Kriss, te sun eu inapoi, am ceva treaba acum, spuse ea scurt.
-         Dar, ce treaba ai acum?
-         Sunt in oras...
“cine e”, se auzi o voce cunoscuta.
-         Esti in oras cu Cornellius? Am intrebat eu, uimita
-         Da...si ce?
-         Nimic, las-o balta...am spus eu
-         Te sun eu...
Am inchis telefonul si m-am aruncat pe pat. Am butonat prin agenda, gasind numarul lui Lizzy. Nu am mai vorbit de mult timp cu ea, am decis sa o sun.
-         Buna! Spuse ea sec
-         Salut, pitico, ce faci?
-         Sunt uimita...
-         Uimita? Din ce cauza?
-         Ca ti-ai amintit de mine, spuse ea.
-         Cum sa nu imi amintesc...
-         Asa, bine, spune, ce vrei?
-         Ce ai patit? Am intrebat suspicioasa
-         Imi spui ce ai, sau inchid?
-         Inchid eu, pa! Am spus nervoasa
Peste aproximativ un minut, primesc un sms de la Lizzy, in care scria:”decat sa ma “uitilizezi” cand iti pierzi  confidentele, las-o balta!”
Se pare ca am ramas si fara zane care sa ma ajute. Cat imi e de dor de Amalia...
Priveam pozele celor doi si deveneam tot mai confuza..de ce trebuie sa fie amandoi atat de draguti? De ce?
Pe fundalul linistii asternute in camera mea, imi treceau prin minte fel de fel de imagini cu cei doi...momente in care am ras sau am plans, momente in care imi era sau nu, bine. Linistea devenise tot mai apasatoare...am pornit CD-playerul si m-am lasat cufundata in versurile melodiei. Am inchis ochii si m-am aruncat din nou pe pat. Simteam furnicaturi in picioare si in maini. Melodia era una lenta si foarte draga mie..aproape ca uitasem de ea. Melodia celor de la 3 Doors Down,  “Here without you” incerca sa ma ajute sa dezleg misterul din sufletul meu.
Ascultam cu atentie versurile si realizam ce greseala am facut atata timp...era evident care era alesul..el era...eram sigura de asta. Simteam din nou fericire si buna-dispozitie.
Am luat telefonul sa ii scriu un sms, dar tocmai m-a sunat el:
-         Buna, Kristine!
-         Buna! Hai in parc, trebuie sa vorbim!
-         Sa ma bucur? Intreba el fericit
-         Hai in parc!
Eram asa fericita si multumita de ceea ce am ales in sufletul meu, incat uitasem sa opresc CD-playerul. Am scos usor CD-ul si am plecat, multumita fiind de faptul ca am ascultat piesa aceea si ca am reusit in sfarsit sa aleg.
Drumul pana in parc mi se parea foarte scurt. Abea asteptam sa il revad. Ajung in fata parcului si raman uimita de ceea ce vad...de ce au venit amandoi? Erik vena din partea stanga a parcului, iar Robert din partea dreapta. Unde sa ma ascund? Ce sa fac? Am incercat sa traversez strada in fuga, stresata fiind de situatia creata, cand aud un strigat puternic din partea amandurora, urmat de o frana brusca...

luni, 24 octombrie 2011

cap 13 Unul, altul...nimeni?


O ploaie marunta ma intampinat cand am ajuns acasa. Dupa parerea mea, Februarie e cea mai capricioasa luna a iernii. Nu puteam nega faptul ca ,asteptam cu nerabdare sosirea primaverii. Primavara e un inceput pentru tot, pentru dragoste, pentru a pune capat unui capitol din viata si pentru a incepe un altul, sau simplu, primavara este anotimpul trezirii, de orice fel ar fi.
Aveam sa ma pierd in noptile de februarie, gandindu-ma la ce voi face a doua zi. Planuri peste planuri, idei si idei, toate sfaramate sub talpile nemilosului timp.
Mi-e frica de timp...mi-e teama ca se va scurge din nou prea repede cand am nevoie de el. Mereu m-a parasit cand am avut nevoie si niciodata nu m-a sfatuit .
Traim intr-o lume in care viteza se hraneste cu noi, o lume in care oamenii se lasa absorbiti de monstrii modernismului si uita de zanele din cartile cu povesti, o lume in care ne lovim de obstacole si ne mintim ca le putem trece.
Am devenit oameni ce viseaza ca viseaza...si eu am uitat sa adorm si sa visez.... am uitat sa aleg ceea ce e mai bine pentru mine, gandindu-ma mereu la ceea ce e mai bine pentru altii. Probabil a venit momentul sa devin si eu putin egoista..
            Scraile pareau din nou interminabile pana la apartamentul unde locuiam. Urcam pas cu pas, apropiindu-ma oarecum de “sala de judecata”, sau camera mea, in care va trebui sa gasesc un raspuns la tot.
            Intrand in casa, mi-am aruncat geanta si haina pe cuier si am intrat in camera, uitand sa imi scot ghetele. Atmosfera era apasatoare, desi eram doar eu, o simpla fata de 15 ani...16? stai asa...uitasem cu desavarsire ca se apropia ziua mea...
Ma ridic grabita si ma indrept sprea calendarul din hol. Privesc atenta si constat ca mai erau fix 14 zile, adica 2 saptamani si implineam 16 ani.
            Telefonul meu suna din nou, parca mai galagios ca niciodata.
-         Buna, Kristine!
-         Buna, Erik, buna din nou! E ciudat ca ma suni...am spus eu.
-         Da, posibil sa fie ciudat...
Dupa o pauza de cateva secunde in care am auzit doar sunetul masinilor, semn ca era pe strada, a continuat:
-         Nu vreau sa fie o povara, in decizia pe care o sa o iei, ceea ce iti voi spune, dar... nu mi s-a mai intamplat niciodata sa simt asa ceva pentru cineva, cum se intampla cu tine..mi-am dat seama ca am fost un las cand nu recunosteam ca te plac..dar te plac, Kristine, te plac sincer, si nu imi pasa daca s-a intors Robert...
-         Stii, Erik, multumesc pentru ce imi spui, dar nu crezi ca e prea tarziu acum?
-         Ce vrei sa spui cu asta ? a intrebat el direct
-         Gandeste-te si tu...
-         Kristine, tu ce simti mai exact pentru mine acum?
-         Nu stiu...am spus eu inchizand telefonul.
Nu mi-a usurat cu nimic decizia ce trebuia sa o iau. Priveam pe fereastra si speram sa existe vreo zana care sa vina si sa ma ajute, asa cum se intampla in basme cu printesele neajutorate...dar noi nu suntem in basme, iar eu nu sunt deloc o printesa, iar telefonul meu suna din nou. E oare Erik? Din nou?
-         Buna, Kristine!
-         Buna, Robert, din nou! E ciudat sa ma suni...
-         Da, poate e ciudat...
Interveni din nou acea pauza de cateva secunde in care auzeam din nou sunetul masinilor pe autostrada, iar apoi spuse:
-         Nu vreau sa te ingreunez cumva cu ceea ce iti voi spune, dar...
-         Nu din nou, am spus eu dandu-mi incet cu capul de dulap.
-         Poftim ?spuse el
-         Nimic, continua...
-         Nu as vrea sa iti ingreunez luarea deciziei, dar stii, esti foarte speciala, iar eu sunt asa fraier ca las ca totul sa se duca pe apa sambetei, daca vrei sa ne despartim nu o sa ma impotrivesc...
-         Daca ai fi doar tu la mijloc, ce simplu ar fi...am spus eu aproape soptind.
-         Ce vrei sa spui, Kristine ? are Erik vreo legatura cu ce se intampla?
-         Nu, de ce spui asta? Am intrebat speriata.
-         Te-am auzit spunand ceva..sunt sigur ca ma auzit destul de bine, spune-mi, are vreo legatura cu asta ?
-         Nuu!
-         Ma minti!
-         Eu te mint? Dar tu ce faci? Crezi ca sunt o piesa de sah la care sa et intorci cand vrei sa faci vreo mutare fantastica? I-am spus eu nervoasa
-         Kristine, mi-ai spus ca nu conteaza distanta...
-         Chiar nu conteaza..pentru mine nu conteaza...conteaza pentru tine...
-         Nu e asa! Spuse el incercand sa ma convinga
-         Ba da! Am spus eu inchizandu-i telefonul.
Sunt asa toanta!!! Cum sa il amestec pe Erik in asta? Cum sa ma dau de gol singura ? acum chiar am nevoie de o zana care sa ma ajute...
Din nou, telefonul meu suna.
-         Buna, Kristine!
-         Buna, mama, din nou!
-         Nu vreau sa iti complic situatia, dar...
-         Nu si tu, mama, te rog!
-         Uite ce e, draga mea, mai bine renunti la amandoi, e mai simplu.
-         Simplu de zis...
-         Baietii sunt ca trenurile, scumpo, cand pleaca unul, vine urmatorul!
-         Si daca vin doua trenuri in acelas timp?
-         Te urci in cel care te va duce la destinatia potrivita.
-         De unde stiu care e acela?
-         O sa iti dai seama! Ajung acasa deseara, pe la 6, am sedinta cam doua ore. Ai grija de tine!
-         Te pup, mama!

joi, 20 octombrie 2011

cap 12-c


L-am privit lacrimand si am plecat din fata restaurantului, gandindu-ma la reactia mamei si a lui Dan, la toate acestea. Era din nou una dintre zilele in care cerul ma inspaimanta de-a dreptul. Indepartandu-ma pas cu pas de locul acela, le auzeam vocile ce se pierdeau in spatele meu.
Imi simteam lacrimile cum imi curgeau pe obraz, dar incercam sa la maschez prin clipiri dese si o  privire atintita asupra unui taxi.
-         Kristine, se auzi vocea mamei
-         Da, mama, am raspuns eu intorcandu-ma cu fata la ea
-         Ce s-a intamplat? Spuse ea cu o voce blanda
-         Nimic, doar ca...m-am oprit pentru a inghiti in sec, se intampla totul intr-un mod ciudat...
-         Cum ar fi?
-         Ah, mama, nu e timpul sa discutam asta acum!
-         De ce nu?
-         Vreau sa merg acasa, am spus incepand sa plang, si sa ma gandesc, am continuat.
-         Kristine, de ce nu ai vrut sa il asculti pe Robert?
-         Parca era in Austria, la ski ?
-         Era, dar a profitat de ocazie ca unchiul sau a venit aici si a venit cu el.
-         Pentru cat timp? Am intrebat eu
-         Nu stiu sigur, raspunse mama, ceea ce stiu e ca maine vor sosi si parintii lui. Kristine, de ce nu il asculti?
-         Cu ce sa il ascult? M-am saturat sa ma trateze asa
-         Asa cum? Spuse mama
-         Sec! Am raspuns eu repede
-         Ce vrei sa spui cu asta?
-         Mama, cat timp a fost plecat nu am mai comunicat..aproape deloc, intelegi? Si ce crede ca rezolva venind aici, cum nimic nu s-ar fi intamplat? Crede ca daca se comporta cum se comporta in decembrie voi trece cu vederea peste toate emailurile pe care nu le-a citit si peste toate zilele in care nu a mai dat nici un semn? Nu am nevoie de doua persoane intr-una...sau mai bine spus, nu am nevoie de o persoana care sa se comporte ca doua diferite....am nevoie de acelas Robert din decembrie, dar am nevoie sa fie mereu asa...
-         Kristine, distanta nu prea ajuta, draga mea ! se spune ca ochii care nu se vad se uita, in cele mai multe cazuri asa e.
-         Poate e asa pentru el..sunt sigura ca m-a uitat...
Vantul sufla puternic, miscandu-mi esarfa in toate directiile.
-         De ce ar mai fi venit aici, atunci? Spuse mama razand
-         Nu stiu, am spus eu oftand, poate se lauda la prietenii lui englezi cu “iubita lui romanca”.
-         Nu cred ca el e asa!
-         Toti sunt la fel, mama!
-         Mie imi spui...spuse ea privind asfaltul si apoi zambi
-         Mi se pare ca ma minte...am spus eu seriosa.
-         De ce? Intreba mama si mai serioasa
-         Pai examenele acelea ale sale, care nu se mai termina de luna trecuta, noul curs de fotografie despre care nu stiam absolut nimic...
-         E tipic barbatesc, spuse mama, te mint in fata!
-         Deci esti de acord ca ma minte?
-         Nu am spus asta, zise mama, doar ca acesta e un obicei al lor.
Am inceput sa radem uitand de frigul de afara. Discutia fugitiva avuta cu mama imi alungase lacrimile. O rafala de vant si niste picuri de ploaie ce au inceput sa cada din cer, ne-au amintit de racoarea de afara.
-         Mama, eu plec acasa ! imi e frig si vreau sa ma gandesc bine la ce am de facut
-         Bine, dar sa nu iei decizii pripite...

sâmbătă, 8 octombrie 2011

cap 12 b


Robert m-a imbratisat strans, indesandu-si nasul pe umarul meu. Il priveam in ochii si nu imi venea sa cred, ca dupa atata timp, e aici.
-         Imi era foarte dor de tine! Am spus eu plangand
-         Si mie, draga mea Kristine, si mie....
Se apropia usor de mine. Ii simteam respiratia foarte aproape ,dupa mult timp. Zambi usor si spuse tinandu-si buzele foarte aproape de ale mele:
-         Imi era dor sa te sarut...
Mi-a prins mana si si-a asezat-o in jurul gatului lui, procedand la fel si cu cealalta, nedezlipindu-se de fata mea. Respiratia lui calda ma facea sa ma topesc. M-a sarutat asa cum facea de obicei, prinzandu-ma de spate. Dupa cateva secunde bune, l-am impins cu raceala si i-am spus:
-         De ce nu mi-ai raspuns la emailuri?
-         Kristine, nu strica asta acum, spuse el apropiindu-se din nou de mine.
-         Nu stric nimic, raspunde!
-         Kristine, mi-a fost dor de tine, enorm de mult...spuse el clipind des
-         Si emailurile, stii cat de ingrijorata am fost ?
-         Eram ocupat! Spuse el serios
-         De doua saptamani nu ai timp sa scri doua randuri?
-         Nu e asta, Kristine, dar..
-         Dar ce?
-         Am avut examene, Kristine, intelege-ma,plus cursurile de fotografie de care ti-am spus...
-         Nu mi-ai spus de nici un curs de fotografie! Am spus eu uimita
-         Nu? Intreba el inrosindu-se
-         Mnu...
-         Pai, oricum, am inceput niste cursuri de fotografie, sunt foarte multumit de ceea ce am realizat pana acum, dar examenele imi ocupa mult timp, invatatul e dificil cand nu...
-         Ai citit ultimul email? L-am intrerup eu
-         Nu, de ce?
-         Robert, ti-am explicat ca sunt confuza in ceea ce ne priveste..
-         Ce vrei sa spui cu asta?
-         Citeste-l! Am spus eu plecand brusc
-         Unde pleci? Stai!
Robert alerga spre mine printre mesele din restaurant. Din spate, atat mama cat si el ma strigau.
-         Kristine, de ce nu ma astepti? Striga Robert din urma mea
-         Trebuie sa fiu singura pentru un moment..
-         Nu ai fost singura atata timp? Spuse el respirand greu
-         Kristine? Ce faci aici? Se auzi o voce din spatele meu
Ma intorc sa vad cine e si am din nou parte de o surpriza. Simteam cum stomacul meu se strange, iar inima imi bate din nou cu putere. Ochii mei s-au marit si priveau tinta, ingroziti de ce avea sa urmeze...
-         A venit el? Se auzi din nou acea voce morocanoasa.
-         Buna, ma bucur sa te revad! Spuse Robert intingandu-i mana
-         Nu pot spune acelas lucru! Spuse Erik, el fiind cel ce era in spatele meu.
-         Kristine, imi explici ce se intampla? Spuse Robert nervos
-         Eu sa iti explic? Dar tu, tu nu ai nimic de spus? I-am replicat eu nervoasa
-         Ce vrei sa spui ? spuse el privindu-l pe Erik cu raceala
-         Robert...
-         Kristine...

luni, 3 octombrie 2011

cap 12 Doua surprize, un dezastru


A inceput sa ninga din nou. Norii apasau asupra blocurilor, iar fulgii cadeau greoi peste acoperisuri. Credeam ca primavara va veni anul acesta mai repede, dar se pare ca m-am inselat. Pasesc inauntrul locuintei mele si observ cum o lumina rosie sta ferm aprinsa la telefonul fix. Doua mesaje, mama:
“Kristine,  sunt in aeroport! Vom lua pranzul in oras la ora 3. Vino la restaurantul italian de langa mall.”
Ma intreb de ce nu m-a sunat pe telefonul mobil.
Al doilea mesaj: “ Nu imi gasesc telefonul si nu iti stiu numarul! Daca il gasesti acasa, adu-l aici!”
Acum am inteles totul! E deja tarziu, deci incerc sa ii caut mamei telefonul. Il gasesc in final in hol, sub o umbrela. De acum in colo nu ii voi mai permite mamei sa imi spuna ca sunt imprastiata.
Am ales varianta de a lua un taxi deoarece ajungeam mai repede.
Ajung in fata restaurantului si privesc pe geamul acestuia. Observ multa lume inauntru. Pasesc inauntru si mama ma intampina imediat din pragul usii, imbratisandu-ma.
-         Ai ajuns? M-a intrebat ea abia respirand
-         Sunt aici, mama, am spus eu razand sarcastic.
-         Vei avea o surpriza...spuse ea chicotind
-         Adica?
-         Vei vedea...
-         Buna, Kristine! Se auzi o voce cunoscuta
-         Buna, Dan, ma bucur sa te revad.
Dan ma imbratisase atent. Se schimbase mult de cand nu il mai vazusem
-         Te-ai schimbat, am remarcat eu!
-         In ce sens ? intrebase el privindu-ma ciudat
-         Ai alta tunsoare ?
-         A, asta era, Dan radea privind-o pe mama.
-         Kristine, stam la masa aceea, spuse mama aratandu-mi o masa de la geam.
Grozav, o alta masa la geam, un pranz cu colegii mamei si tipul proaspat sosit cu o freza noua, ce poate fii mai ciudat? Mergeam spre masa de la geam, simtitndu-ma a cincea roata la caruta. Pe langa faptul ca mama nu m-a anuntat in legatura cu acest pranz si acum trebuie sa indur totul, Dan se tot holbeaza la mine.
-         Deci, Kristine, cum merge scoala?
-         Stii si tu, e scoala doar...am raspuns sec in timp se ma jucam cu un servetel
-         Cum a fost in vacanta? Contiuna el
-         Relaxant, desi nu imi place iarna, abea astept sa vina vara si sa evadez...
-         Sa evadezi? M-a intrerupt mama
-         Da...de la scoala, am ras eu
-         A, da..spuse ea neintelegand prea multe
-         Am vorbit cu Robert de tine ? spuse Dan
-         Ce anume ? am intrebat eu atenta, mototolind servetelul
-         Kristine, vrei sa mergi sa imi aduci trusa de machiaj, cred ca am uitat-o la baie.
-         Desigur! Am spus eu ridicandu-ma de pe scaun.
« ce ii ia asa mult baiatului alauia ? » se auzi vocea lui Dan.
Mergeam printre mese, privind farfuriile celor din jur. Erau goale. La fel si a mea. La fel si mintea mea.
-         Kristine! Se auzi o voce cunoscuta
-         Da...am raspuns tremurand
-         De ce nu te intorci? Se auzi din nou acea voce
-         Pentru ca imi e frica...
-         De ce?
-         Poate ca esti...
-         Cine?
M-am intors si am ramas de-a dreptul uimita cand am vazut cine era cel care m-a strigat.
-    Kristine, nu ma imbratisezi?
-    Sunt prea emotionata....