L-am privit lacrimand si am plecat din fata restaurantului, gandindu-ma la reactia mamei si a lui Dan, la toate acestea. Era din nou una dintre zilele in care cerul ma inspaimanta de-a dreptul. Indepartandu-ma pas cu pas de locul acela, le auzeam vocile ce se pierdeau in spatele meu.
Imi simteam lacrimile cum imi curgeau pe obraz, dar incercam sa la maschez prin clipiri dese si o privire atintita asupra unui taxi.
- Kristine, se auzi vocea mamei
- Da, mama, am raspuns eu intorcandu-ma cu fata la ea
- Ce s-a intamplat? Spuse ea cu o voce blanda
- Nimic, doar ca...m-am oprit pentru a inghiti in sec, se intampla totul intr-un mod ciudat...
- Cum ar fi?
- Ah, mama, nu e timpul sa discutam asta acum!
- De ce nu?
- Vreau sa merg acasa, am spus incepand sa plang, si sa ma gandesc, am continuat.
- Kristine, de ce nu ai vrut sa il asculti pe Robert?
- Parca era in Austria, la ski ?
- Era, dar a profitat de ocazie ca unchiul sau a venit aici si a venit cu el.
- Pentru cat timp? Am intrebat eu
- Nu stiu sigur, raspunse mama, ceea ce stiu e ca maine vor sosi si parintii lui. Kristine, de ce nu il asculti?
- Cu ce sa il ascult? M-am saturat sa ma trateze asa
- Asa cum? Spuse mama
- Sec! Am raspuns eu repede
- Ce vrei sa spui cu asta?
- Mama, cat timp a fost plecat nu am mai comunicat..aproape deloc, intelegi? Si ce crede ca rezolva venind aici, cum nimic nu s-ar fi intamplat? Crede ca daca se comporta cum se comporta in decembrie voi trece cu vederea peste toate emailurile pe care nu le-a citit si peste toate zilele in care nu a mai dat nici un semn? Nu am nevoie de doua persoane intr-una...sau mai bine spus, nu am nevoie de o persoana care sa se comporte ca doua diferite....am nevoie de acelas Robert din decembrie, dar am nevoie sa fie mereu asa...
- Kristine, distanta nu prea ajuta, draga mea ! se spune ca ochii care nu se vad se uita, in cele mai multe cazuri asa e.
- Poate e asa pentru el..sunt sigura ca m-a uitat...
Vantul sufla puternic, miscandu-mi esarfa in toate directiile.
- De ce ar mai fi venit aici, atunci? Spuse mama razand
- Nu stiu, am spus eu oftand, poate se lauda la prietenii lui englezi cu “iubita lui romanca”.
- Nu cred ca el e asa!
- Toti sunt la fel, mama!
- Mie imi spui...spuse ea privind asfaltul si apoi zambi
- Mi se pare ca ma minte...am spus eu seriosa.
- De ce? Intreba mama si mai serioasa
- Pai examenele acelea ale sale, care nu se mai termina de luna trecuta, noul curs de fotografie despre care nu stiam absolut nimic...
- E tipic barbatesc, spuse mama, te mint in fata!
- Deci esti de acord ca ma minte?
- Nu am spus asta, zise mama, doar ca acesta e un obicei al lor.
Am inceput sa radem uitand de frigul de afara. Discutia fugitiva avuta cu mama imi alungase lacrimile. O rafala de vant si niste picuri de ploaie ce au inceput sa cada din cer, ne-au amintit de racoarea de afara.
- Mama, eu plec acasa ! imi e frig si vreau sa ma gandesc bine la ce am de facut
- Bine, dar sa nu iei decizii pripite...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu