5- Am pierdut o prietena?

Minunatul weekend devenise acum doar o iluzie.

Ajunseram acasa in liniste. Mama inca nu ajunse, ceea ce era un moment bun pentru “descarcare sufleteasca”. Lacrimile curgeau pe obraz fara incetare. Rasuflam cu greu, incercand sa ma stapanesc. Simteam o durere cumplita in piept ce nu ma lasa sa respir. De ce se intampla asta ? De ce tocmai ea, tocmai Amalia ? Nu imi venea sa cred ! Diana spuse cu o voce slaba :

-         Kristine ! ofta. Unde crezi ca a fost toata saptamana Amalia ?

-         Nu am idee! veni raspunsul meu

-         Crezi ca stia de acest lucru la cafenea?

-         Cu siguranta !

Discutia tocmai inceputa izgoni lacrimile.

Inca nu imi venea sa cred cat de fals  s-a purtat Amalia in ultimele saptamani. De ce nu a avut incredere sa ne spuna ? Simteam cum mi se sfasie inima. Stiu ca am gresit neavand incredere in ea in legatura cu Erik dar asta e cu totul altceva..

-         Kristine!

-         Da!

-         Am pierdut o prietena?

Intrebarea Dianei cazu ca un bolovan pe capul meu in care se derula acum intreaga perioada de timp de cand o cunosteam pe Amalia. Refuzam sa ii raspund la intrebare momentan. Nu voiam sa cred asta nici in ruptul capului!

-         Mai stii cand am mers impreuna cu Amalia la dentist sa isi puna aparat dentar ? ne luase pe toate trei !

-         Mda..stii doar ce teama ii era...

Cate un suras aparuse pe fetele fiecareia

-         Crezi ca ar trebui sa ii zicem si lui Lizzy ? intreba confuza Diana

-         Nu stiu ! eu nu o pot suna !

Raspunsul meu puse pe fata Dianei un semn de intrebare.

-         O sun eu ! trebuie sa afle

-         Cum vrei !

Diana luase telefonul si o sunase pe Lizzy invitand-o la mine acasa pentru ai povesti. Se uita la mine soptind in asa fel incat sa nu auda lizzy :
-     E in regula ? te deranjeaza ?
-     No way !

Diana inchise telefonul.

-         Ziceai ca vrei sa imi povestesti ceva de seara trecuta...

-         Mda..dar crede-ma nu e momentul !

-         Sigur ?

-         Foarte sigur ! Defapt iti voi spune pe scurt !

Diana isi schimbase pozitia piioarelor si se uita foarte atenta la mine

-         A venit la mama un tip, nu sunt sigura ca sunt iubiti, cred ca se plac, ma rog, ca la 40 de ani, dar nu e asta, tipul a venit cu o “bomboana” de nepot

-         O vaii..

-         Da..

-         Povesteste-mi !

-         ..si dupa cina mama a plecat cu Dan,asa il cheama, sa vada o piesa de teatru, o tampenie, si am ramas cu el acasa.

-         Si ? Diana era foarte curioasa

-         Si ghici ce ?

-         Ce ? V-ati sarutat ?

-         Nu ,prostuto ! Am spalat vase !

-         Tare romantic! Spuse Diana cu o fata patetica

-         Si...

La usa se auzea Lizzy!

-         Intra Lizz !

-         Buna fetelor ! spuse Lizzy in timp ce isi dadea jos haina si botinele rosii.

-         Bine ai venit ! spuse Diana

Lizzy ne pupa pe fiecare pe obrazul drept ca de obicei dupa care se aseza asteptand curioasa sa ii povestim despre ce era vorba. Chiar daca mi-ar fi « placut » ca eu sa o avertizez pe Lizzy despre cat de « tare » e prietenia noastra, nu am putut deoarece lacrimile au inceput sa-mi curga pe obraz.

Diana a inceput sa ii povesteasca totul!

Lizzy ramase pentru cateva clipe fara grai apoi spuse cu o voce tremuranda:

-         Nu credeam ca se va ajunge aici! Nu inteleg...de ce s-a ajuns aici ? Divortul parintilior ei e de vina ?

-         Poate asa-zisa sinceritate dinte noi...raspunse Diana lasand capul in jos

-         Si cand pleaca ? intreba Lizzy

-         Peste o saptamana ! am raspuns eu

-         Nu se poate, spuse Lizzy, trebuie sa ne reunim de urgenta, terbuie sa discutam problema.

-         Hai la cafenea ! a propus Diana

Si uite asa, prin vantul ascutit al sfarsitului de noiembrie, prin lapovita si prin mocirla de pe trotuarele orasului, ne indreptam cu pasi apasati spre cafeneaua ce ne astepta ca intotdeauna, acolo in acel colt in care altadata ne strangeam si discutam chestii ce pareau grave la momentul respectiv dar nici una nu se poate compara cu ceea ce uram sa discutam acum.

Diana discutase cu Amalia la telefon, invitand-o la locul stabilit. Aceasta spre surprinderea noastra accepta fara ezitare.

Ajunsesem in acel loc, la acea masa, si ca deobicei Lizzy comanda acele frappe-uri cu sirop de strugure !

1- Roz si ploaie

Aerul rece al sfarsitului de noiembrie imi rosea lobul urechilor. Cararea mi se parea infinita, iar stropii ce cadea ma faceau sa-mi para rau ca nu mi-am luat umbrela cea colorata, care probabil imi inveselea ziua. Stiam ca atunci cand ploua ziua va fi complicata .

Prima ora. Fizica. Oare se putea sa fie ceva mai rau ?...Da, imi soptea constiinta...Proiectul meu la geografie nu era gata,iar doamna Zuzu nu accepta amanare.

-Kristine, asteapta-ma...hei, Kristine, asteapta-ma !

Era Amalia, prietena mea din copilarie. Oh…din nou acele cizme roz de cauciuc. Unul din motivele pentru care urasc zilele ploioase sunt cizmele ei roz de cauciuc !

-         Oh..scuza-ma ! Abia acum te-am auzit.

-         Mda…spuse ea ca si cum nu m-ar fi crezut. Ai terminat proiecul ? Sper sa primesc un 10 de la miss Zuzu astazi pentru ca am cel mai bun  proiect...ca intotdeauna !

-         10 ? Sa fim seriosi ! Adica a lua un 10 la geografie e ca si cum pestii ar face gimnastica, spun eu razand cu pofta,ceea ce puse pe fata Amaliei un zambet fortat.

Amalia isi indesa nasul in fularul ei preferat :un fular de lana, mov, putin scamosat. Oare de ce ii plac asa mult acele cizme roz ? Par asa ‘’interesante’’ fata de ghetele mele gri din piele intoarsa. Un vant aspru de toamna imi ciufulea buclele frumos aranjate, izbindu-mi fata cu o duritate inconfundabila a lunii noiembrie. Inainte, muntele de caramida ma astepta rece si cu aceeasi inconfundabila ’simpatie’.

Dupa minute in sir de tacere Amalia spuse o voce stranie :

-         Stii, as dori sa vorbesc cu tine dupa ore.

-         Sigur,dar ce s-a inatamplat ? Spune-mi poti avea incredere in mine ? intrebam eu curioasa. Stiam ca daca nu imi va spune voi fii curioasa toate cele 6 ore.

-         Nu ! E mai bine dupa ore,spuse ea daruindu-mi un sarut fin pe obraz si niste urme de ruj roz, ceea ce mi-a amintit ca trebuia sa mi-l inapoieze.

Deschizand usa clasei mele, aceeasi galagie ma intampina ca de fiecare data. Ma indreptam spre acelas pupitru pe care puteai citi istorie. Fiecare amprenta si desen ciudat ma faceau sa imi amintesc toate intamplerile placute sau mai putin placute de la inceput de clasa 9. O rochie de balerina mazgalita cu un creion verde, ma facea sa imi amintesc balul bobocilor,la care am ras copisos de participante. Un fluture simplu era semnul primului 10 din clasa a 9 a., iar doua initiale simple : K&M., semnificau numele stapanelor acelui pupitru : Kristine&Miriam.

Imi trantesc geanta cu ciuda pentru ca nu am aflat ceea ce Amalia dorea sa imi spuna. De ce sunt asa curioasa ? As vrea sa numai fiu asa, dar mie  imposibil. Pe usa intra Miriam,colega mea de banca. O fata draguta si amabila, ce ma facea mereu sa imi amintesc de..teme. Ca intotdeauna cu o voce straniu de fericita saluta :

-         Neata’ ! Ce mai faceti ? Neata’, Kristine ! Gata proiectul lui miss Zuzu ?

Oftez :

-         NU ! spun eu rusinata. De ce toata lumea era preocupata de proiect ? Oare doamana Zuzu devenise atat de periculoasa ? Refuzam cu tarie sa cred acest lucru.

Laudandu-se cu ce proiect magnific a reusit sa reproduca,Miriam isi scoase manusile si le aseza pe pupitru dupa care disparu. Gandul imi era la Amalia. Ma gandeam la problema ei. Oare ce e cu ea ?

Ies din galagioasa sala de clasa si ma indrept spre biblioteca. Zgomotul din clasa mea nu e nici pe departe asa puternic ca pe intortocheatele coridoare ale liceului.

Pe panouri, noutatile stateau prinse cu bolduri ce aveau capetii colorati : probe pentru echipa de majorete, probe pentru piesa de Craciun, echipa de baschet cauta un nou capitan-votati !,si intr-un colt meniul zilei. Oh nu, din nou fasole...

            O voce ce imi suna mai putin simpatic se auzea tot mai aproape. Doream sa scap, dar ma prinse in mrejele ei diabolice de varjitoare cu parul tapat :

            - Hei, Kristine ! E la moda sa fi asa invizibil ? spuse Cleojucandu-se cu o suvita blonda, dupa care incepuse sa rada impreuna cu  Marta si Eva, cele doua clone ale ei. Fetele acestea arata exact la fel, ma refert la Marta si Eva, deoarece Cleo e putin mai diferita in stilul ei de a se imbraca,deoarece era una dintre cele mai bogate fete din liceu. Azi deoarece e marti puteai observa urme foarte vizibile de roz in imbracamintea acestui trio stupid. Oare sa le raspund si eu cu aceeasi aroganta, sau sa plec ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat ? aleg prima varianta :

            -     Bineinteles,pentru ca rozul nu mai e la moda de mult timp !

            Rasete.

-         Ce stii tu ce inseamna moda, doar esti o fata dintr-un cartier oarecare ! Tatal tau nici macar nu mai locuieste cu tine, iar mama ta are o slujba prea obisnuita pentru zilele in care traim. Stii ce e moda : haine super-scumpe, machiaj, o casa mare intr-un cartier select si cel mai popular si dragut baiat din scoala ca iubit. Asata e moda !

Tacere.

Nu stiam ce sa-i raspund. Imi venea sa plang. Ziua incepu-se mai prost decat imi puteam inchipui. Am hotarat deci sa intorc spatele si sa plec. Stiu ca paream o lasa, dar nu aveam nimic de facut. Era e miia oara cand vrajitoarea aceasta m-a pus intr-o situatie fara scapare. Ah...si obrajii mei inca sunt ca focul. Ajung inapoi in clasa si gasesc in banca un bilet cu urmatorul mesaj :

«  Stiu ca nu ai invatat la fizica ! Vino la biblioteca langa raftul de poezii contemporane si vei afla misterul ! »

Stiam cu siguranta cine era. Amalia. Era singura mea colega si buna prietena careia ii placeau poeziile din epoca contemporana. Afara o ploaie marunta si enervanta de noiembrie ma facea sa fiu si mai curioasa. Alerg intr-un suflet la biblioteca si intru cat ai clipi pe usa, lasand in urma mea un zgomot de usa trantita si replicile dojenitoare ale bibliotecarei : ’’Domnisoara, nu esti la maraton !’’

            O privesc atent in ochi, dar privirea imi zboara spre interesanta ei esarfa roz ciclam. Oare totul se invarte in jurul acestei culori astazi ? Fara a-mi cere scuze prea « din inima », ma indrept spre raftul de poezii contemporane. Amalia ma astepta cu ochii in lacrimi si mai dornica de a-mi povesti ce se intamplase decat eram eu. Nu puteam sa nu remarc privirea ei vinovata, dar in acelas timp albastrul ochilor ei, ce tradau incenta unui copil maturizat prea devreme. Parintii ei se certau des,iar ea isi petrecea timpul la ursuza ei bunica ce o pedepsea aspru pentru fiecare fapta gresita.

Cu toate aceste prietenia noastra a rezistat incredibil dealungul a 12 ani, cu ajutorul unor fete incredibile ce intrau in acel moment pe usa bibliotecii, dar bineinteles nici ele nu scapua de dojenitoarea doamna bibliotecara ce nu permitea nici sunetul unui tantar printre comorile ei cele mai de pret : cartile

            -  Ne iertati, doamna,dar suntem in pragul unei crize adolescentine, spuse Lizzy cu inconfundabilul ei umor sec. Ma interb daca de la mine a invatat sa fie asa.

cap4-d

-         Nu ! raspunse Diana.

-         Kristine, asta e sansa ta ! Erik va fi acolo. Doar nu o vei lasa pe Lizzy cea « atotstiutoare » sa stea prea aproape.

-         Stai putin...de unde stii de Erik ? intrebam eu, in timp ce inima mea batea asa tare incat era aproape pe trotuar, iar picioarele mi s-au intepenit si nu ma mai puteam misca. Tu i-ai spus, o intrebam pe Diana.

-         Eu ?! exclama Diana

-         Uite ce e...nimeni nu mi-a spus nimic, spuse Amalia, iar in privinta secretului, nu voi spune nimanui, dar tu trebuie sa intelegi ceva, daca nu vei face ceva acum, poate va fi prea tarziu.

-         Amalia spune-mi, de unde..

-         Din jurnalul tau...bine ? spuse Amalia lasand capul in jos.

Nu imi venea sa cred.

-         Cand ? Unde ? De ce ?

-         Vara trecuta, in tabara, l-am gasit si credeam ca e al lui Cleo. Cine putea crede ca si tie iti place rozul atat de mult.

-         Si cum ti-ai dat seama ca e al meu ? o intrebam in timp ce o lacrima mi se aseza in coltul ochiului.

Nu imi venea sa cred ca l-a citit fara sa stiu.

     -     Mi-am dat seama, repede deoarece era numele tau scris in interiorul copertii. Dar nu il  mai puteam inchide deoarece, eram cuprinsa de secretele tale. De  ce nu mi-ai povestit? Nu aveai incredere in mine ?

-         Amalia, poate ca avea motive bine-intemeiate, spuse repede Diana.

-    Tu stiai? Ce iti pasa? Stiti ceva, mai ales tu Kristine, credeam ca iti dau un sfat bun, dar se pare ca nu accepti prea multe lucruri venite din partea mea.

Mereu mi se parea ca eram « cea lasata pe dinafara », dar ma gandeam ca sunt doar ideile mele prostesti.

-         Nu e asa...incercam eu sa o calmez.

-         Ba da ! asa e ! stiti ceva...asta e ultima oara cand ne mai vedem. Adio « pritenelor » !

-         Cum adica e ultima oara cand ne mai vedem ? intreba Diana speriata.

-         Simplu ! peste 2 saptamani plec cu bunica in Germania. Probail o sa ne vedem..nu stiu...peste 100 de ani !

-         Glumesti nu ? intreba Diana

-         Nu glumesc ! voi sta cu bunicii mei pana se va rezolva toata chestia asta cu divortul.

-         Dar scoala ta ? intrebam eu surprinsa, deoarece Amalia nu a neglijat scoala niciodata.

-         Am primit o bursa de studiu pe 2 ani oriunde in strainatate. De ce sa nu accept?

-         Amalia..incercam eu  o inbratisez.

      -    Pa ! spuse ea in timp ce se indeparta pas cu pas de noi...

Eu si Diana ramaseram pe acelas trotuar timp de cateva secunde, dupa care siroaie de lacrimi izbucnira din ochii amandurora. In mintea mea aparura toate clipele petrecute cu Amalia. Nu puteam uita taberele petrecute impreuna si glumele ei. Cum de se terminasera toate ? Era Amalia ! prietena mea din copilarie care pleaca la mii de kilometrii departare,  acum. De ce ?

-         Diana, intrebam eu printre lacrimi, cum de s-a ajuns aici ?..............

cap 4-c

- In nici intr-un caz ! Asa ceva NU ! iti este interzis ! fulgera mama prin sufragerie, in timp ce imi raspundea.

-         Dar...o sa fie toti prietenii mei, pana si Lizzy, incercam eu sa o domolesc.

-         Kristine, stii ca nu imi place fata aceea ! Pare putin cam plina de sine. Am inteles ca parintii ei se plang de multe ori de ea. Spre exemplu, Diana vine ? Ea e o fata cu capul pe umeri, sunt sigura ca nu vine la o asemenea petrecere.

-         Sunt sigura ca Diana vine! raspund eu frustrate.

-         Eu nu as fi asa sigura! raspunse mama.

-         Dar, mama...

-         Gata ! am spus « nu » si asa ramane, daca te consoleaza suntem invitate la o petrecere mai « normala » !

-         Unde anume ? intreb eu curioasa, desi « petrecere normala » inseamna pentru mine: PLICTISEALA.

-         E ziua de nastere a lui Dan, spuse mama imbujorata.

Grozav ! O petrecere pentru adulti ! Probabil vor fi doar persoane in varsta, se va manca si se va discuta despre… aiureli.

Deci, s-a dus ziua mea de sambata. Nici nu vreau sa aud cat de grozava a fost petrecrea, sau cat de « colorate au fost cocktail-urile ». Imi tresare in minte faptul ca Diana probabil nu va fi prezenta acolo si as putea sa imi petrec seara cu ea

Deci, o sun pe Diana :

-         Buna, Diana! Ce zici de petrecerea lui Cornellius?

-         Mi se pare o prostie ! Din nou acel tip de petrecere pe care Cornellius o da pe banii parintilor.

Cireasa de pe tort. Urma sa o intreb ce planuri are pentru sambata seara cand imi spuse :

-         Kristine, trebuie sa vorbesc ceva cu tine !

-         Spune ! asteptam eu nerabdatoare.

-         Nu vreau sa te deranjez, dar parintii mei pleaca in weekend in Ungaria sa o viziteze pe matusa mea, tocmai a nascut o fetita.

-         Ce dragut ! ai o verisoara, spuneam eu cu mai mare curiozitate, inceracand sa aflu misterul din vocea Dianei.

-         Da, e dragut ! uite, mama ar dori daca se poate sa raman la tine in weekend pentru ca nu o sa merg cu ei. Merg si bunicii si nu e destul loc, intelegi ?

-         Desigur ! explodam de fericire. Adio petrecere plictisotoare, bun venit petrecere in pijamale, cel putin asta era planul.

-         Deci..astepta Diana.

-         Sigur ca poti ramane, voi fi mai mult decat fericita. Defapt chiar doream sa petrec seara cu tine. Mama mi-a interzis sa merg la petrecerea lui Cornellius. Ce oribil !

-         Mda.. daca spui tu. Deci...ramane pe vineri seara ?

-         Desigur !

Puteam fi cu zambetul pana la urechi, dar nu eram. Ma gandeam la petrecere, la Erik si nu in ultimul rand la bratele lui Lizzy atarnate de gatul lui.

Ticaitul ceasului imi dadea fiori. Simteam cu inima imi bate...si deodata imi veni un gand. Petrecerea lui Dan...Robert. Dupa toate petrecute azi, nici nu le-am mai spus fetelor de cel care si-a facut loc « neinvitat » in mintea mea , stergand pentru o clipa imaginea lui Erik. Sincer vorbind, cat timp eram cu Robert, il cam uitasem pe Erik. De ce? Habar nu aveam!

 Oricum, iata-ma in minunata mea camera verde, in care se parea ca ordinea si disciplina isi facura loc dupa o simpla vizita a unuia care pentru inceput ma enervase ingrozitor, iar apoi imi deveni chiar simpatic.

            Mai erau trei saptamani pana la vacanta de Craciun. Eu voi merge sa il vizitez pe tata, si ...adio scoala, teme, pedeapsa, si MAMA, cel putin pe perioada sarbatorilor.

            Ah...Robert, Erik ? Eram asa indecisa. Cautam raspunsul si nu il gaseam.

 Pentru inceput, era Erik, cel care era intotdeauna acolo unde nici nu te asteptai, si imi era  prieten . Nu doream sa stric o frumoasa prietenie cu prostiile mele, dar e...asa dragut...si simpatic, si mereu zambeste cand vorbesc cu el.

Si mai era si «cel nou », Robert, cel care ma facut in cateva minute, cu cateva cuvinte, sa am incredere in mine mai mult decat as fi crezut asta vreodata. Si era deasemenea...dragut, chiar asemanator lui Erik. Ceea ce ii deosebea era fizionomia si faptul ca Robert vorbea cu accent britanic.

Ah...de ce trebuie sa fie asa de draguti amandoi, de ce ?

Ziua de scoala decurse normal.orele s-au terminat, iar Diana venea la mine acasa, asa cum am planuit. Ne indreptam spre casa, cand deodata se auzi o voce cunoscuta strigandu-ne. Era Lizzy, bineinteles, impreuna cu Amalia. Faptul ca am vazut-o pe Amalia ma puse putin in incurcatura. Discutia avuta la cafenea m-a facut sa o vad pe Amalia ca fiind o fiinta “neajutorata” si chiar doaream sa o vad cu aceeasi ochi ca inainte, dar simteam un sentiment diferit fata de ea. Tineam la ea ca la o foarte buna prietena, insa acum totul era ciudat.

-         Diana, unde mergi ? intreba curioasa Lizzy

-         Amm..la Kristine ! Voi sta la ea in weekend.

-         Serios? Intreba Amalia

-         Da! Raspunse Diana.

-         Perfect! Ne intalnim maine seara la “the voulcano” spuse Lizzy.

-         O nu..noi nu..

-         Ne vedem acolo, spuse Lizzy, nelasandu-ma sa termin propozitia, in timp ce traversa strada.

Amalia ramase pe loc.

      -   Nu mergeti la petrecere asa-i ? intreba ea
                                   

cap 4-b

-         Nu, i-am spus asta doar pentru a ma lasa in pace.

Deja simteam bujori in obrajii.

-         Si nu mi-ai raspuns la o intrebare…

De unde aveam atat de mult curaj.

-         Te ascult ! spuse Erik serios si incruntat.

Vai, sa il intreb ? Da ? Nu ? Ce sa fac ?

-         Astept ! Erik isi pierdea rabdarea.

-         Ai spus ca ti-a lipsit cineva….

-         Hei, asteptati-ne!

Erau Lizzy si Cornellius, colegul de clasa al lui Erik, dar si cel mai bun prieten al  lui. Cornellius era un cret rasfatat, avand intotdeauna, dar intotdeauna, ceea ce doreste. Il invidiam pentru asta.

-         Kristine, poti sa ma intrebi repede, nu vreau sa auda si ei ce ma vei intreba.

-         Altadata !

Dupa raspunsul rece pe care il dadusem, ma intrebam de ce nu doarea sa auda Lizzy si Cornellius ce doaream sa il intreb. Oare suspecta ceva ?

-         Planuri pentru « Sarbatoarea Nationala a Romaniei » ? intreba Cornnellius mai mult sarcastic decat patriotic.

-         Nu inca ! spuse Erik

-         Perfect ! petrecere maine seara la “the Volcano”, mancare picanta, cocktail-uri colorate, dans si…

-         ….si cearcane a doua zi dimineata! Spun eu, facandu-i pe toti sa rada.

-         Hai, Kristine, vino ! spuse Cornellius intingandu-mi o invitatie colorata, cu toate detaliile petrecerii.

-         « Bataie cu placinte » ?! intreba Lizzy citind pe invitatie.

-         Va fi cadoul la plecare! rase Cornellius.

Ajunseram la scoala. Ziua decusrse banal, cu exceptia orei de Geografie. Cine isi putea imagina ca miss Zuzu se va recupera asa repede si ca ma va evalua exact pe mine ? Noroc cu Diana ce imi explicase lectia despre Asia in pauza, in timp ce eu ii povesteam despre cele petrecute in drum spre scoala. Totusi, o farama de geografie s-a lipit de mine. Am luat noua. E o nota buna, tinand cont ca profesoara nu poate fi multumita usor.

Diana, mi-a spus ca ar trebui sa o las mai moale cu toate astea : Erik, Robert ? Care din ei ?

Erik, bineinteles !

Si mai era petrecerea ! Oare o voi convinge pe mama sa ma lase ? probabil ca e mai voioasa dupa intalnirea de aseara. Dar daca nu reusec, o sa fie o alta seara banala la televizor

cap 4-Secrete

         Ma indreptam spre scoala, dornica sa le povestesc prietenelor mele toate cele intamplate. Nici aerul rece, nici pojghita formata pe trotuar nu ma opreau. Dar totusi...ceva m-a oprit : Erik.

            Lizzy venea din spate. Ce moment nepotrivit !

-         Buna, Kristine, spuse ea sarutandu-ma pe obrazul drept ca de obicei. Hei,  uite-l pe Erik !

Lizzy nu stia ceea ce era in sufletul meu pentru Erik. Ei erau buni prieteni inca de la gradinita, desi multa lumea stia de mica lor aventura de acum 2 ani. Totusi, Lizzy nega faptul ca ar exista ceva intre ei, dar apoi a recunoscut. Totul disparu-se insa intr-o saptamana, devenind iarasi amici. Pana si acum Lizzy dadea semne ca il placea pe Erik, si iata de ce eu nu doaream ca ea sa afle. Singura care stia era Diana. In ea puteam avea incredere cu desavarsire. Poate maturitatea de care dadea dovada, ma facea sa o consider un cufar pentru secrete.

Si iata-ma in fata intersectiei, intr-o zi in care soarele dadea semne slabe ca si-ar arata « chipul »,  impreuna cu zglobia mea prietena, ce il striga fara incetare pe cel mai dragut baiat pe care il cunosteam, dornica sa-i sarute obrazul, punandu-si apasat amprenta de ruj roz

-         Buna, fetelor ! spuse Erik

-         Salut ! il salutam mai mult pe jumatate, dar nu doream sa creada ca sunt nepoliticoasa.

Bineinteles, Lizzy atarna-se imediat de gatul lui, dandumi impresia ca era Cleo.

-         Si...ce faceti maine ? intreba curios Erik.

Ce era maine ? ma intrebam eu. Oare era ziua lui ? maine...era vineri. Nu iesea oare in oras cu Cleo ?

-         Probabil vom sta acasa ! raspundea Lizzy penru amandoua.

-         Oh, haide, cum asa ? De 1 Decembrie stati acasa ?

Oh, Dumnezeule, era 1 Decembrie ! Acum stiu la ce se referea. La excursia de pe munte. Oare nu s-a saturat de excursii la munte. Acum o saptamana s-a intors din Alpi.

-         Mergi in excursia domnului Ceran ? intrebam eu curioasa, asteptand un raspuns.

-         Nu ! Abia m-am intors de la munte. Dar tu ?

-         Nici eu !

-         Lui Kristine nu ii place la munte ! adagarea lui Lizzy era foarte nepotrivita.

-         De ce ? intreba Erik curios.

-         Pai..nu imi plac locurile reci, sau...abrupte !

Deodata, Lizzy incepu sa rada cu pofta. Erik imi sopti ceva, dar nu prea il puteam auzi din cauza rasului cristalin al lui Lizzy. Deaceea repete mai tare :

-         Esti amuzanta !

Lizzy se uita drept la el cand spuse aceasta.

Eram aproape de scoala, cand lizzy se intalni-se cu o colega de clasa si ramase in urma. Era momentul potrivit sa aflu cateva amanunte :

-         Deci, sambata iesi cu Cleo ?

cap 3-c

            Ieseam din camera. Mama si Dan ne asteptau in hol. Spre deosebire de fericirea de pe chipurile lor, noi paream mai mult decat plouati.

-         Sper ca nu v-ati mai certat ! spuse Dan indreptandu-si privirea spre mine.

-         Nu ! spuse ferm Robert

Mama si Dan, zabovira o clipa in sufragerie, iar eu am ramas din nou singura cu Robert.

-         Uite, Robert...te-as ruga sa nu spui nimanui cele intamplate mai devreme !

-         Nu-ti fa griji in privinta « aproape » sarutului...

-         Nu, nu asta, stiam ca la asta se va gandi, stii tu...nu stie nimeni ca eu cant la chitara. Doar o prietena foarte buna si..te-as ruga daca poti sa ti un mic secret..

-         Stai linistita !

Puteam citi pe fata lui un mare semn de intrebare.

-         Dar..de ce...nu vrei sa se afle ?

-         Hmm....pai, nu vreau si punct !

-         Iti e teama de ce vor crede ceilalti..sau poate ei nu te stiu asa ?

-         Nu, nu e asta, doar ca..

-         Doar ca ce, ma intrerupse el ? Kristine, trebuie sa ai incredere in tine, sa crezi ca tu esti cea care poti, orice, si oricat de grea ar fi furtuna ce probabil va izbucni, tu ramai curcubeul ce mereu va aparea!

Nici un baiat nu mai imi spuse asa ceva. Chiar era deosebit si stiam ca pot avea incredere in el, pentru ca era...deosebit.

Plecasera. Eu am ramas cu mama si cu o nelamurire adanca : ce se intampla daca mama si Dan nu soseau ? Nici nu vreau sa imi imaginez ! Mama observa totusi ca dezastrul din camera dsiparuse.

Pedeapsa se limita doar la faptul ca numai puteam iesi nicaieri daca nu imi termina lectiile si mai ales daca nu era ordine in camera. Parea fericita. Oare piesa de teatru ii dadu-se aceea stare de spirit ? Sau poate ca am terminat la timp curatenia din camera ? Sau poate....Dan ? Intrebari fara raspuns !

cap 3-b

-         Nu eu te-am invitat la mine in camera ! daca ai vrut sa vezi cum e camera mea, trebuia sa imi ceri voie ! cum iti imaginai camera mea ?

-         Roz, ordonata, probabil postere cu actori si cantareti pe usile de la dulap.

Camera mea nu e roz, e verde pal si nu am postere, insa am o gramada de haine aruncata pe jos. Ar trebui sa incep sa fac putina ordine, dar domnul stie-tot nu imi dadea pace.

-         Stii, ar trebui sa imi fac ordine in dulap ! poti sa ramai la televizor pana termin !

-         Nu ! te ajut !

Robert lua in brate teancul de haine si il puse pe pat. Nu cred ca isi imagina ce mult o sa fie de muncit pentru a-mi aranja dulapul. Dar parea pus pe treaba ceea ce era destul de bine, deoarece nu aveam chef sa fac asta de una singura. Observam mirata ca imi studia fiecare piesa vestimentara in parte.

-         De unde ai vesta asta ? intreba el in cele din urma.

-         Nu stiu ! Am primit-o de la cineva.

-         O prietena ?

Curios mai era ! Cum sa ii spun ca era de la presupusa viitoare mama vitrega ?

-         Nu tocmai ! raspund in cele din urma, constienta ca urmau multe intrebari puse la rand

-         Daca nu vrei sa imi spui e ok !

Spre surprinderea mea, se multumise doar cu atat. Era mai bine pentru ca nu trebuia sa ii mai dau atatea explicatii. Pana la urma a rezultat a fi un tip de treaba.

Mormanul de haine devenea tot mai subtil, iar Robert afirma cu uimire :

-         Ia te uita ! Aproape am trminat

Asa e ! Chiar terminasem. Poate faptul ca am ramas cu el acasa cand mama se distra pe undeva prin oras nu era ceva iesit din comun.

 Din neatentie, o camasa cazu-se pe jos, astefel incat ne-am aplecat amandoi dupa ea. Privirile ni se intalnisera. Ah...ce ochi albastrii  avea ! Un altfel de albastru decat cel obisnuit, dar...ah, termina, Kristine, nu iti plac ochii albastrii. Respiratia imi era inghtata, iar ochii ne straluceau amandurora. Roebrt dorea sa spuna ceva, dar nu stia cum ! De la un moment dat, cu o voce subtire si dureros de apasatoare spuse :

-         Hei, ai o chitara !

-         O da, dar mai bine nu..

Nu terminasem ceea ce incepusem, deoarece se repezii dupa chitara ce se afla in coltul dulapului. O studia atent si cu piscaturi usoare, incepu sa cante cateva acorduri.

-         De cat timp stii sa canti la chitara ?

Intrebarea pusa de el era dificila.

-         De aproximativ 2 ani. Dar tu ?

-         De mult...de 5 ani aproape. Hei, vrei sa iti cant ceva ?

-         Sigur !

Robert incepu sa cante unul din acele cantece cu motive romantice. Sunetul chitarii era tot mai accentuat.De la un moment dat, lasa chitara deoparte si se apropie usor de mine. Era atat de aproape incat ii puteam simtii respiratia. Inima imi batea atat de tare incat sa putea auzea. Buzele ii erau asa de aporape de ale mele incat voiam sa renunt, insa ceva ma tinea acolo unde eram. Mainile tremurande erau acum incoltite de mainile fereme ale unui tip pe care cu cateva ore in urma il uram.

-         Copii, am sosit !

Era clopotelul salvator. Sau mai bine zis, vocea salvatoare a mamei. Pentru un minut am ramas in acelas loc, exact cu aceeasi stare in piept  si cu aceeasi dorinta de a renunta.

-         Cred ca ar fi mai bine sa mergem ! spuneam eu, dar adanc, adanc in suflet nu imi doream acest lucru.

-         Da ! poate asa ar fi mai bine !

Dezamagirea o puteai citi pe fetele amandurora.