cap 3-c

            Ieseam din camera. Mama si Dan ne asteptau in hol. Spre deosebire de fericirea de pe chipurile lor, noi paream mai mult decat plouati.

-         Sper ca nu v-ati mai certat ! spuse Dan indreptandu-si privirea spre mine.

-         Nu ! spuse ferm Robert

Mama si Dan, zabovira o clipa in sufragerie, iar eu am ramas din nou singura cu Robert.

-         Uite, Robert...te-as ruga sa nu spui nimanui cele intamplate mai devreme !

-         Nu-ti fa griji in privinta « aproape » sarutului...

-         Nu, nu asta, stiam ca la asta se va gandi, stii tu...nu stie nimeni ca eu cant la chitara. Doar o prietena foarte buna si..te-as ruga daca poti sa ti un mic secret..

-         Stai linistita !

Puteam citi pe fata lui un mare semn de intrebare.

-         Dar..de ce...nu vrei sa se afle ?

-         Hmm....pai, nu vreau si punct !

-         Iti e teama de ce vor crede ceilalti..sau poate ei nu te stiu asa ?

-         Nu, nu e asta, doar ca..

-         Doar ca ce, ma intrerupse el ? Kristine, trebuie sa ai incredere in tine, sa crezi ca tu esti cea care poti, orice, si oricat de grea ar fi furtuna ce probabil va izbucni, tu ramai curcubeul ce mereu va aparea!

Nici un baiat nu mai imi spuse asa ceva. Chiar era deosebit si stiam ca pot avea incredere in el, pentru ca era...deosebit.

Plecasera. Eu am ramas cu mama si cu o nelamurire adanca : ce se intampla daca mama si Dan nu soseau ? Nici nu vreau sa imi imaginez ! Mama observa totusi ca dezastrul din camera dsiparuse.

Pedeapsa se limita doar la faptul ca numai puteam iesi nicaieri daca nu imi termina lectiile si mai ales daca nu era ordine in camera. Parea fericita. Oare piesa de teatru ii dadu-se aceea stare de spirit ? Sau poate ca am terminat la timp curatenia din camera ? Sau poate....Dan ? Intrebari fara raspuns !