cap4-d

-         Nu ! raspunse Diana.

-         Kristine, asta e sansa ta ! Erik va fi acolo. Doar nu o vei lasa pe Lizzy cea « atotstiutoare » sa stea prea aproape.

-         Stai putin...de unde stii de Erik ? intrebam eu, in timp ce inima mea batea asa tare incat era aproape pe trotuar, iar picioarele mi s-au intepenit si nu ma mai puteam misca. Tu i-ai spus, o intrebam pe Diana.

-         Eu ?! exclama Diana

-         Uite ce e...nimeni nu mi-a spus nimic, spuse Amalia, iar in privinta secretului, nu voi spune nimanui, dar tu trebuie sa intelegi ceva, daca nu vei face ceva acum, poate va fi prea tarziu.

-         Amalia spune-mi, de unde..

-         Din jurnalul tau...bine ? spuse Amalia lasand capul in jos.

Nu imi venea sa cred.

-         Cand ? Unde ? De ce ?

-         Vara trecuta, in tabara, l-am gasit si credeam ca e al lui Cleo. Cine putea crede ca si tie iti place rozul atat de mult.

-         Si cum ti-ai dat seama ca e al meu ? o intrebam in timp ce o lacrima mi se aseza in coltul ochiului.

Nu imi venea sa cred ca l-a citit fara sa stiu.

     -     Mi-am dat seama, repede deoarece era numele tau scris in interiorul copertii. Dar nu il  mai puteam inchide deoarece, eram cuprinsa de secretele tale. De  ce nu mi-ai povestit? Nu aveai incredere in mine ?

-         Amalia, poate ca avea motive bine-intemeiate, spuse repede Diana.

-    Tu stiai? Ce iti pasa? Stiti ceva, mai ales tu Kristine, credeam ca iti dau un sfat bun, dar se pare ca nu accepti prea multe lucruri venite din partea mea.

Mereu mi se parea ca eram « cea lasata pe dinafara », dar ma gandeam ca sunt doar ideile mele prostesti.

-         Nu e asa...incercam eu sa o calmez.

-         Ba da ! asa e ! stiti ceva...asta e ultima oara cand ne mai vedem. Adio « pritenelor » !

-         Cum adica e ultima oara cand ne mai vedem ? intreba Diana speriata.

-         Simplu ! peste 2 saptamani plec cu bunica in Germania. Probail o sa ne vedem..nu stiu...peste 100 de ani !

-         Glumesti nu ? intreba Diana

-         Nu glumesc ! voi sta cu bunicii mei pana se va rezolva toata chestia asta cu divortul.

-         Dar scoala ta ? intrebam eu surprinsa, deoarece Amalia nu a neglijat scoala niciodata.

-         Am primit o bursa de studiu pe 2 ani oriunde in strainatate. De ce sa nu accept?

-         Amalia..incercam eu  o inbratisez.

      -    Pa ! spuse ea in timp ce se indeparta pas cu pas de noi...

Eu si Diana ramaseram pe acelas trotuar timp de cateva secunde, dupa care siroaie de lacrimi izbucnira din ochii amandurora. In mintea mea aparura toate clipele petrecute cu Amalia. Nu puteam uita taberele petrecute impreuna si glumele ei. Cum de se terminasera toate ? Era Amalia ! prietena mea din copilarie care pleaca la mii de kilometrii departare,  acum. De ce ?

-         Diana, intrebam eu printre lacrimi, cum de s-a ajuns aici ?..............